Deputat de Constanța

Slideshow Image Slideshow Image Slideshow Image Slideshow Image

Cinci proiecte legislative pentru sesiunea de toamnă a Camerei Deputaţilor

Stema_Camerei_DeputatilorAşa cum am procedat la începutul fiecărei sesiuni parlamentare, doresc să informez  cetăţenii asupra iniţiativelor legislative pe care le voi depune în în următoarele zile. Am încercat ca în această vară să pun cap la cap mai multe probleme din societate şi economie, pe care fie le-am sesizat eu, ca simplu cetăţean, fie mi-au fost sesizate de către cetăţeni. Voi depune, aşadar, săptămâna aceasta, cinci iniţiative legislative prin care propun următoarele:

1. Propunere legislativă privind asigurarea unor termene rezonabile de garanţie pentru lucrările noi de infrastructură realizate din bani publici. Propun, astfel, ca garanţia pentru lucrările publice să nu poată fi mai mică de 60 de luni de la terminarea lucrărilor. Remedierea defectelor apărute în perioada de garanţie să se facă exclusiv pe cheltuiala executantului. Argumentul principal al acestei iniţiative îl reprezintă faptul că majoritatea lucrărilor publice - străzi, autostrăzi, parcuri, şcoli şi spitale - se deteriorează la mai puţin de 1 an de la darea în folosinţă sau chiar la câteva luni. Se urmăreşte creşterea calităţii în construcţii şi creşterea responsabilităţii constructorilor, care trebuie să utilizeze materiale de calitate superioară.

2.Propunere legislativă pentru modificarea Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, prin care se propune ca şedinţele consiliului local în care se adoptă hotărâri să fie înregistrate video. De asemenea, ordinea de zi a şedinţelor CL să fie făcută publică prin mai multe mijloace de comunicare (inclusiv Internet) cu cel puţin 48 de ore înaintea şedinţei şi aceasta să nu poată fi modificată. În absenţa celor două condiţii (înregistrare video şi mediatizarea ordinii de zi) se propune sancţiunea nulităţii de drept a deciziilor luate în cadrul C.L. Propunerea doreşte o mai mare transparenţă a deciziilor la nivelul consiliilor locale. Multe decizii şi HCL-uri sunt adoptate fără dezbateri, unii consilieri neagă că le-ar fi susţinut, deşi au votat pentru. Cetăţenii, cei care aleg reprezentanţii în consiliile locale, au dreptul să cunoască cum votează şi ce votează aleşii lor în cadrul consiliului local.

3.Propunere legislativă pentru stimularea acvaculturii marine. România are marele avantaj de a se situa pe o lungime importantă a ţărmului Mării Negre. Din nefericire, cadrul legislativ actual nu a clarificat şi nu a stimulat acvacultura marină, care ar aduce beneficii uriaşe atât pentru industria de profil românească, dar şi pentru turism. Propun o modalitate simplificată de stimulare a celor care doresc să dezvolte acvacultura marină (modalitate pe care o utilizează cu succes mai multe state membre UE: Italia, Franţa, Grecia).

4.Propunere legislativă pentru completarea Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. Propunerea vizează un stimulent diferenţiat pentru angajarea şefilor de promoţie, absolvenţi ai învăţământului din România. Pentru că şomajul în rândul tinerilor este cel mai ridicat şi elitele sunt primele care iau calea străinătăţii, se doreşte ca cei care au performat în liceu sau facultate să beneficieze de un stimul superior, stimul destinat angajatorului – administraţie publică sau angajator privat.

5.Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea art. 684 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Modificarea legii în sensul în care persoana afectată să poată cere contra-expertiză pentru malpraxis şi în alte state din Uniunea Europeană. Ştim cu toţii că în România pacientul este mereu vinovat, chiar dacă a fost tratat pentru altă boală, chiar dacă personalul medical a fost superficial, neglijent sau nu a respectat procedurile. Câţi copii au murit din culpă medicală numai în 2015? Pentru că rapoartele comisiilor de malpraxis scot întotdeauna basma curată personalul medical şi vinovat pacientul, ar fi bine ca cei afectaţi să se poată adresa şi unei comisii obiective din unul din statele UE.

„Acestea sunt doar cinci dintre iniţiativele mele pentru sesiunea de toamnă a Camerei Deputaţilor. Pe parcursul dezbaterii lor o să am mai multe consultări publice cu actorii instituţionali implicaţi, pentru a crea, sper eu, o legislaţie mai clară şi în avantajul cetăţeanului.

Locuri de joacă pentru grădinițele din Constanța

11987158_643487449121362_3817942873819679189_nEste un proiect pe care mi-am propus să-l realizez de foarte mult timp, văzând în ce condiţii şi unde se joacă preşcolarii în pauze. Evident, cel mai mare obstacol au fost banii, însă din indemnizaţia primită ca deputat de la Parlamentul României am reuşit să dau drumul acestui proiect. Ştiţi cum este … începutul e mai greu. Ieri am inaugurat primul loc de joacă la Grădiniţa nr. 45 de pe Strada Unirii. Săptămâna aceasta, cu sprijinul domnului Ionuţ Fântână, consilier judeţean, va fi dat în folosinţă un loc de joacă şi la nr. 6 din Flămânda, iar pentru luna viitoare mi-am propus să finalizez un loc de joacă şi la Grădiniţa nr. 57, din zona Abator. Sunt încrezător că proiectul meu se va extinde la nivelul întregului municipiu, la nivelul tuturor grădiniţelor şi, de ce nu şi către şcoli. Iniţial am crezut că lumea o să mă critice şi că vor spune că aştept ceva în schimb. Nu aştept nimic! Am doar ambiţia ca să rămână ceva în urma mea, bine făcut şi util! Şi eu am doi copii şi m-aş bucura ca proiectul meu să meargă până la capăt, ca fiecare micuţ din Constanţa să se joace în locuri mai curate şi mai singure.

Am locuit tot timpul în Constanţa. Nu am văzut salturi spectaculoase în modernizarea oraşului în ultimii douăzeci şi cinci de ani, deşi bani la primărie au fost mereu. Administraţia publică a Municipiului Constanţa a fost şi este autistă la problemele cetăţenilor, motiv pentru care investiţiile publice sunt numai pe hârtie şi poate nici acolo! Îmi doresc ca în cel mai scurt timp oraşul meu să se schimbe aşa cum aşteaptă toţi constănţenii: cu şcoli şi spitale curate, demne de un oraş european, cu spaţii verzi, cu mai multă siguranţă pe stradă, cu servicii publice mai bune.

Cine înţelege responsabilitatea faţă de români şi faţă de ţară?

După douăzeci şi cinci de ani de la căderea comunismului constatăm, cu o surprindere nejustificată, faptul că cea mai importantă instituţie a arhitecturii constituţionale româneşti, Parlamentul României, organul reprezentativ suprem al poporului român, se află în cel mai puternic declin al încrederii cetăţenilor. Analişti, specialişti, politicieni şi jurnalişti se înghesuie să găsească explicaţii pentru faptul că Parlamentul a intrat de ani buni într-o spirală negativă din perspectiva relaţiei pe care ar trebui să o aibă cu cetăţenii, adică exact cu cei care dau putere acestei instituţii. Unii se hazardează să afirme că imunităţile parlamentare ar fi la originea neîncrederii populaţiei. Alţii că traiul greu al majorităţii cetăţănilor sau că lefurile demnitarilor sau mâncarea de la bufetele Parlamentului ar reprezenta cauza principală.

Eu cred că la originea lipsei de încredere a românilor se află îndepărtarea acestei instituţii de rolul şi misiunea sa, ambele consacrate expres prin Constituţie. În primul rând, Parlamentul României, prin actele normative pe care le adoptă ar trebui să dea către cetăţeni un semnal neechivoc de responsabilitate faţă de români şi faţă de ţară. Deciziile bune conduc la o încredere ridicată! Deciziile proaste, legile strâmbe sau actele normative confuze nu aduc decât o umbră în plus asupra forului legislativ. Deciziile luate de Parlament în interesul fiecărui român în parte înseamnă decizii luate în interesul ţării.

Nu pot să nu asist, cu mult dezgust, la modul în care unii vorbesc cu relativ dispreţ despre sintagma interes naţional. Cei care iau în derâdere interesul naţiunii române sunt exact aceia care au făcut foarte mult rău acestei ţări. Mulţi dintre ei au dărâmat industria românească după 1990, iar când au fost la guvernare au închis definitiv sectoare strategice ale economiei naţionale. Sunt printre ei dintre aceia care au defrişat în nesimţire tot ce-au întâlnit în cale doar pentru a-şi umple conturile la bănci din străinătate şi pentru a-şi satisface plăcerile în vacanţe scumpe. Cum putem pretinde de la cei care s-au îmbogăţit subminând avuţia unei ţări să înţeleagă sensul şi semnificaţia termenului de interes naţional? Au înţeles ei de ce astăzi un sfert dintre români se află în afara frontierelor ţării? Şi-au pus vreodată întrebarea ce i-a îndemnat pe români să-şi lase casa şi familia şi să ia drumul străinătăţii?

Defrişatorii României continuă să se îmbogăţească

Florin-Gheorghe-2Regimul comunist care a ţinut România în beznă pentru mai bine de jumătate de veac a fost unul dintre cele mai nocive regimuri cu privire la exploatarea raţională a resurselor natuale şi, mai ales, la utilizarea eficientă a acestora în interesul naţional al românilor. Cu toate acestea, guvernele care s-au succedat după 1989 la conducerea ţării au demonstrat că întotdeauna este loc pentru şi mai rău. Milioane de metri cubi de lemn de cea mai bună calitate au căzut la pâmânt în fiecare an din cei douăzeci şi cinci care s-au scurs de la căderea comunismului şi, când tragem linia, observăm că peste o treime din fondul forestier naţional s-a evaporat ca prin minune. La fel de bine s-a întâmplat şi cu metalele feroase şi neferoase, care în cantităţi uriaşe, la nivelul milioanelor de tone, s-au strecurat prin frontierele patriei, lăsând sărăcită o ţară până mai ieri putred de bogată.

Prin grija unor nemernici, direct interesaţi, fag, stejar, nuc, cireş şi chiar şi răşinoase au luat calea străinătăţii în formă brută, fără o minimă prelucrare de bun-simţ în România, alimentând industrii cu materie primă cumpărată la preţ de batjocură, dar de cea mai bună calitate. Oricine ar merge astăzi prin casele italienilor, spaniolilor, francezilor sau austriecilor se va putea întâlni cu pădurile noastre care sunt astăzi fie bucătării, fie dormitoare şi sufragerii, fie parchet de cea mai bună calitate. Da! Pădurile noastre s-au mutat în casele străinilor, nouă rămânându-ne sărăcia, munţii dezgoliţi, alunecările de teren, un aer mai rău pentru sănătate şi sarcina de a repara greşelile celor care s-au îmbogăţit peste noapte din afacerile de export de masă lemnoasă.

Vedem cu toţii cum, ori de câte ori apare o problemă generată de politici proaste sau de absenţa politicilor, ori se caută vinovaţi închipuiţi, ori nu există nici un vinovat. Am fi ipocriţi să afirmăm că din golirea munţilor României au profitat doar marile companii de profil din străinătate! Au profitat şi ele, ce-i drept, rotunjindu-şi profiturile, dar au profitat şi decidenţi români, a căror îngăduinţă a fost obţinută direct sau indirect prin acte şi fapte de „miliostenie” ale companiilor străine. De aceea, săptămâna trecută m-am adresat Ministrului Finanţelor şi şefului ANAF, pentru a face publice măcar donaţiile şi sponsorizările făcute în ultimii zece ani de către firma austriacă invocată în ultimul timp drept vinovata pentru despăduririle din România. Eu aş spune că nu este singura companie şi că prin transparentizare, prin cunoaşterea publică a finanţărilor pe care firmele de profil le-au făcut, ne lămurim imediat cine a avut grijă şi interes ca drujbele să nu tacă nici în zi de sărbătoare.

Nu am fost şi nu sunt adeptul disputelor publice sterile. Sunt extrem de ataşat proiectelor şi deciziilor, într-un cuvânt faptelor care să protejeze interesul nostru naţional. Poate că limitarea exporturilor pentru o perioadă este o soluţie provizorie! Dar, pe termen lung, mi-aş dori ca specialiştii, căci chiar mai avem în acest domeniu, să vină cu un plan de asanare a fondului forestier într-un interval de 10-20 ani. De asemenea, deşi nu sunt un specialist în drept, cred că nimeni nu ar avea de obiectat dacă sancţiunile prevăzute de Codul penal ar fi mai aspre pentru defrişările necontrolate şi, pe această cale, pentru lovitura care se dă la siguranţa naţională. 

De ce integrarea in zona euro este un imperativ.

Încă din anul 2007, Guvernul României, Comisia Europeană, Banca Naţională şi diverşi experţi în probleme monetare se înghesuiau să afirme că România este super-pregătită pentru adoptarea monedei unice europene încă din anul 2008, uitându-se la ritmul de convergenţă al indicatorilor nominali stabiliţi prin Tratatul de la Maastricht. Criza economică şi efectele sale negative au nuanţat peste noapte discursul tuturor acestora, iar astăzi, la mai bine de opt ani distanţă, nimeni nu mai riscă să avanseze date certe privind data intrării în parităţile fixe, perioada de testare şi adoptarea efectivă a monedei unice de către România. Majoritatea celor care susţineau în urmă cu opt ani acest demers au conştientizat că, pe lângă acele criterii nominale seci şi insuficiente, orice ţară care doreşte să o apuce pe acest drum al integrării monetare trebuie să acorde o mai mare atenţie altor indicatori, cum ar fi: evoluţia PIB pe locuitor, structura PIB, evoluţia ocupării şi flexibilitatea pieţei muncii, ponderea agriculturii în activităţile economice, dar mai ales ponderea agriculturii de autoconsum, fluxul de investiţii străine şi toţi ceilalţi indicatori care arată cât de sănătos s-a dezvoltat sau este pe cale să se dezvolte o economie. Dacă ar fi să analizăm economia României prin prisma acestor din urmă parametri, cred că oricui analist i-ar scădea brusc entuziasmul şi ar spune că România mai are încă foarte multe reforme structurale de făcut!
Aşa cum afirma cu mult timp în urmă Academicianul Aurel Iancu, România a intrat natural şi de mult timp într-o fază premergătoare celei a integrării efective în zona euro. Domnia sa o numeşte faza de „euroizare” în care activităţile economice interne se deplasează natural către adoptarea schimbului pe baza unei monede mai puternice, mai stabile şi mai sigure, cu o inflaţie mică şi cu riscuri puţine. Ceea ce spunea odinioară Academicianul Iancu putem observa astăzi cu ochiul liber în economia românească: facturile la cea mai mare parte dintre servicii sunt exprimate în euro, imobiliarele sunt exprimate în euro, preţul autoturismelor se referă la aceeaşi monedă, salariaţii îşi raportează sau doresc să încheie contracte de muncă cu raportare la moneda europeană şi chiar şi preţurile de consum sunt direct dependente de acest element monetar.
Cu toate acestea, ceea ce resimţim cu toţii sunt costurile de tranzacţie care se menţin în economia românească prin utilizarea în paralel a două monede, precum şi riscurile valutare la care se supun exportatorii, importatorii şi chiar cetăţenii simpli atraşi de costurile mai reduse ale creditelor în moneda euro.
Îmi aduc aminte că la Copenghaga, în 1993, pe lângă stabilirea unor criterii de aderare pentru statele din fostul bloc comunist, s-a luat şi angajamentul ca aceste state să adopte „în cel mai scurt timp posibil de la aderare” moneda unică europeană. Această obligaţie se regăseşte şi în Tratatul nostru de aderare la Uniunea Europeană, care tocmai a împlinit frumoasa vârstă de zece ani de la semnarea sa la Luxemburg. 
Aşadar, drumul către euro trebuie să fie un drum pragmatic, bine pregătit, care să confere ţării noastre, economiei româneşti şi cetăţenilor români avantaje şi nu un set nou de costuri! În România, populaţia nu mai are forţa pentru a susţine nici un fel de costuri suplimentare! Pentru acest motiv cred că se impune trecerea de la vorbe la fapte, prin care autorităţile implicate în acest proces, Banca Naţională, Guvernul României şi Parlamentul României, să constituie de urgenţă un grup de lucru pentru adoptarea celor mai bune, celor mai sustenabile politici care să facă din adoptarea euro un succes.

Soluţii pentru parlamentarii chiulangii care se plâng de nivelul indemnizaţiei

Am constatat că unii parlamentari, exact cei care nu trec decât o dată pe an pe la Parlament, se plâng de nivelul mic al indemnizaţiei de parlamentar. De exemplu, doamna senator PNL Vasilica Miron este tare revoltată că nu-i ajung banii nici pentru coafor, în condiţiile în care domnia sa este mai prezentă în revistele monde-ne, decât la activităţile Parlamentului. O să mă consult cu mai mulţi colegi parlamentari şi am în vedere să le propun depunerea unei iniţiative legislative prin care să modificăm Legea nr. 96/2006, privind statutul deputaţilor şi senatorilor.IMG_2640_proc

Vreau să propunem ca indemnizaţia, dar şi diurna şi alte drepturi ale parlamentarilor să fie condiţionate de prezenţa la Parlament, de activitatea din comisii şi din plen, pe fiecare dintre zilele din programul aprobat de către biroul permanent al fiecărei camere.  Actualul statut prevede sancţionarea parlamentarului cu reţinerea a 1% din indemnizaţia lunară, însă această prevedere, chiar dacă este de-a dreptul caraghiosă, nu a fost aproape niciodată aplicată. De asemenea, doresc să propun şi generalizarea votului electronic, astfel încât el să fie aplicat şi pentru voturile date asupra rapoartelor şi avizelor cu prilejul lucrărilor în comisiile permanente, precum şi generalizarea transmisiilor online din activităţile comisiilor. Cred că cetăţenii au dreptul să cunoască ce fac aleşii lor pe banii lor, dacă participă la lucrările comisiilor şi plenului, dacă votează şi mai ales cum votează. Este trist că unii reprezentanţi ai partidelor de opoziţie nu scapă de ipocrizie, plângând pe de o parte că au indemnizaţii mici care nu le ajung pentru coafor sau pentru a umple rezervoarele bolizilor de lux, în schimb uită să spună că trec pe la Parlament doar în ziua în care se dă chenzina.

Codul fiscal nu este al politicienilor!

     Observăm tot mai frecvent o retorică destul de incosistentă a tuturor actorilor politici angrenaţi pe scena politică parlamentară, încercând care mai de care să demonstreze că doar ceea ce vor ei pentru popor şi economia ţării este mai bun şi mai înţelept. Gâlceava sterilă şi costisitoare, pe care în definitiv o plătesc cetăţenii români, nu aduce nici un folos nimănui. Românii săraci tot săraci rămân, iar agenţii economici căzuţi cu un picior în groapă nu primesc decât promisiuni din toate taberele, dar nici un fel de ajutor concret.

Codul fiscal care va veni la Parlament zilele următoare nu este nici al Guvernului, nici al Parlamentului. Codul fiscal va fi ceea ce în piaţă se cheamă „constituţia fiscală a ţări”, iar propunerile avansate de Guvern se regăsesc cu o similitudine perfectă şi în opoziţie şi în rândul celor mai puternici contestatari ai actualului prim-ministru şi în rândul celor care înfăptuiesc acţiunile în economia privată. Aşadar, dacă toată lumea este de acord, ce oare ne împiedică să adoptăm de urgenţă măsurile de care economia şi toţi românii au nevoie? S-a stins oare deja acea flacără a consensului naţional, pe care mii de voci o reclamau după alegerile din 16 noiembrie 2014? A murit deja acel impuls în care oamenii politici, din tot spectrul scenei politice, primiseră o palmă părintească din partea românilor, mesajul fiind unul singur – guvernaţi şi pentru noi, cei mulţi, nu doar pentru voi! Personal, cred că noi toţi am învăţat câte ceva din acea lecţie, iar actele şi faptele noastre nu trebuie să demonstreze că momentul din toamna anului trecut a fost deja uitat.

Am analizat şi eu cu mare atenţie evoluţiile determinate de reducerea CAS cu 5 pp. anul trecut. În ciuda criticilor, deşi toată lumea se aştepta la un dezastru bugetar, realitatea economică ne-a demonstrat exact contrariul. În ciuda acestei reduceri, veniturile bugetare nu s-au diminuat semnificativ. Păi, dacă aşa stau lucrurile, dacă însăşi teoria ne spune, iar realitatea ne-o confirmă, că o relaxare fiscală ne poate aduce mai mulţi bani la taxe mai mici decât la taxe mai mari, de ce nu procedăm de urgenţă la implementarea reducerii TVA, a cotei unice, a accizelor şi a altor taxe?

Guvernul României va propune zilele următoare proiectul de bază al modificărilor aduse la Codul fiscal. Nu cred că s-a erijat nimeni în a toate cunoscător şi nu cred că a afirmat nimeni că este un proiect perfect. Tocmai de aceea, atât la dezbaterile din comisii, cât şi la cele din plen mi-aş dori ca noi, parlamentarii, să dăm dovadă de maximă înţelepciune şi să amendăm, dacă se impune, textul care va veni spre adoptare. Prin a amenda înţeleg doar a modifica ceea ce ar putea împiedica implementarea măsurilor şi nu a ne îndepărta de scopul şi obiectivele acestui proiect. Mulţi se vor opune doar pentru că proiectul vine din partea actualului guvern. Să ştiţi că nu-i nici pe departe un motiv consistent. Eu susţin încă de la începutul mandatului că economia are nevoie de un impuls fiscal pentru relansare, iar faptul că Guvernul îşi asumă acest lucru în anul 2015 nu poate fi decât apreciat.

Celor care încă mai încearcă să inventeze din neant diverse critici asociate propunerilor de relaxare fiscală ale Guvernului, le recomand să coboare din turnul de fildeş în care probabil s-au ermetizat şi să discute cu oamenii. Românii de rând sunt speriaţi de incertitudinea zilei de mâine şi şi-au restrâns consumul, iar agenţii economici nu mai iau nici o decizie de dezvoltare sau de realizare a noi investiţii şi nu mai fac angajări. Sunt doar două dintre argumentele puternice care susţin adoptarea de urgenţă a măsurilor de relaxare fiscală.