În ciuda fiscalităţii destul de împovărătoare din România, nici unul dintre guvernele care s-au succedat la conducerea ţării nu a reuşit să iasă din cercul vicios al reclamării absenţei resurselor financiare pentru a face bine celor mulţi, lucru sugestiv subliniat de către actorul Constantin Tănase prin sintagma „nu-s parale!”. Chiar dacă actorul a scris celebrele versuri încă în perioada interbelică, este trist faptul că versurile acestuia sunt de mare actualitate şi astăzi.
Nu este nici prima şi nu va fi nici ultima dată când voi atrage atenţia asupra modului defectuos de gestionare a banului public în România. Atât în teorie, cât şi în practică, colectarea veniturilor fiscale din economie se realizează în scopul redistribuirii acestora în mod echitabil către societate. Către întreaga societate şi nu doar către o parte a acesteia, şi aşa norocoasă din punct de vedere economic! Redistribuirea trebuie să vizeze în principal grupurile sociale puternic vulnerabile, iar din banii publici trebuie să se conceapă acele publici prin care să se diminueze grupurile vulnerabile. Cum? Prin educaţie, prin acces nediscriminat la muncă, prin salarizare adecvată. Nu trebuie să mai spun nimănui că, în România, aceste principii sunt totalmente inversate! Contribuabilul de rând, de cele mai multe ori sărac şi onest, este ultimul care beneficiază de resursele bugetare naţionale. Toţi indicatorii cuprinşi în indexul ONU privind dezvoltarea umană sunt quasi-necunoscuţi şi ignoraţi în România: acces la servicii de sănătate, educaţie performantă şi adaptată noilor realităţi economico-sociale, siguranţa cetăţeanului, servicii publice comunitare minimale, acces la utilităţi minimale care să ne diferenţieze de Evul mediu târziu.
Urmărim cu toţii, parcă surprinşi, de parcă nu am şti, din unele anchete ale procurorilor anticorupţie, privind sifonarea banilor publici, că în România banii publici sunt şi astăzi prost gestionaţi. Jucăm cu toţii rolul soţiei înşelate de soţ, în care toţi vecinii cunosc ruşinea, numai soţia încă nu a a aflat! Cred că trebuie să ieşim din ipocrizie şi să afirmăm răspicat că ştim cu toţii că, de douăzeci şi cinci de ani, din 100 de lei alocaţi de la Guvern, către cetăţeni ajung în cel mai bun caz 20-30 de lei. Lanţul sifonării banilor publici este adesea atât de lung că până la beneficiar nu mai ajunge nimic! Şi, oare de ce ne întrebăm cu o surprindere disimulată că pentru multe din satele româneşti ceasul a stat în loc, iar apa, canalizarea, iluminatul public sau asfaltul sunt cuvinte încă necunoscute? De ce ne mai întrebăm că în sute de comune din România preoţii au uitat cum se mai ţin slujbele pentru botezarea pruncilor, pentru că tinerii îi numeri pe degetele de la o mână, iar tinerele familii au luat calea străinătăţii! Ipocrizia oamenilor politici şi a guvernelor din ultimii douăzeci şi cinci de ani continuă şi atunci când se vorbeşte despre salarizarea din sectorul public. De ce ne pleacă medicii din ţară!? De ce copiii nu mai visează să fie dascăli!? Nu trebuie să faci un efort prea mare ca să constaţi că un portar necalificat sau un şofer de instituţie publică au salarii superioare medicilor, dascălilor şi celei mai mari părţi a funcţionarilor publici!
Statul nu va putea niciodată funcţiona eficient şi performant în condiţiile unei salarizări mizerabile pentru cele mai importante servicii furnizate de stat: educaţia, sănătatea, apărarea şi siguranţa cetăţeanului, administraţia publică. De asemenea, statul nu va putea niciodată să-şi îndeplinească funcţiile în condiţiile în care banii nu ajung acolo unde au fost programaţi, ci se opresc în buzunarele diverşilor decidenţi politici şi a firmelor de casă ale acestora. Statul nu va avea niciodată încrederea cetăţenilor atâta vreme cât, prin sistemul de taxe se ia de la cei săraci pentru a umple buzunarele celor bogaţi. Statul are, mai presus de toate, o funcţie socială pe care în România a pierdut-o.
