Începând cu luna octombrie a anului 2014, în materie de politică fiscală, s-a făcut un pas uriaş pentru a diminua povara fiscală aplicată asupra muncii. Au fost reduse atunci, cu 5 puncte procentuale, contribuţiile de asigurări sociale datorate de angajatori. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreun partid parlamentar care să se fi opus acestei măsuri, ştiind cu toţii că suntem una dintre ţările cu cele mai mari impozite aplicate asupra angajaţilor şi angajatorilor. Au existat, ce-i drept sceptici sau optimişti rezervaţi, însă, după aplicarea acestei măsuri, am putut vedea cu toţii efectele sale benefice în piaţa muncii, identificate, în principal, prin creşterea numărului de contracte de muncă oficializate.
Recent am adresat o interpelare Ministrului muncii, domnul Dragoş Pîslaru, cu privire la numărul mare de accidente de muncă înregistrate la Constanţa, soldate în majoritatea lor cu decese sau incapacitatea de muncă a angajatului, în special domeniul construcţiilor şi atrăgeam atenţia asupra faptului că, ori de câte ori se întâmplă un eveniment tragic, se descoperă că angajatul nu avea forme oficiale de muncă. Pe scurt, lucra la negru şi era plătit la sfârşitul zilei.
Opinia mea în această chestiune este că nici un agajator din România nu îşi doreşte să aibă angajaţi la negru şi să rişte sancţiuni usturătoare din partea autorităţilor. De asemenea, nu cred că există vreun angajat care să nu îşi dorească să fie asigurat medical, să aibă o contribuţie la sistemul de pensii, un minim de protecţie socială şi o garanţie pentru el şi familia lui. Aşadar, problema nu este nici la angajat, nici la angajator, ci ea există în continuare în sistemul fiscal care-i împinge pe amândoi la o înţelegere tacită, care ia forma muncii la negru.
Am văzut, de curând, că există în procedură parlamentară o propunere a colegilor mei care diminuează încă o dată cuantumul contribuţiilor de asigurări sociale, cu încă 5 puncte procentuale, de această dată atât pentru angajator, cât şi pentru angajat. Ca membru al Comisiei pentru finanţe, primul lucru la care m-am gândit a fost dacă o astfel de măsură este sustenabilă sau nu, având în vedere deficitul bugetar mare de anul acesta şi performanţele modeste ale ANAF în anul 2016. Am realizat imediat că şi în anul 2005, în care s-a redus impozitul pe venituri la 16%, existau aceleaşi condiţii macroeconomice, iar măsura a fost un succes. Încasându-se mai puţin de la mai mulţi, volumul veniturilor a fost mai mare.
Relaxarea fiscală asupra muncii nu va găsi niciodată cele mai bune condiţii macroeconomice. Tot timpul vom avea o scuză, denumită prudenţă bugetară, pentru a nu lua o astfel de măsură îndăzneaţă. Aşadar, ea este un act de curaj economic menit să reducă economia neagră din România. Personal, voi susţine şi voi vota iniţiativele de diminuare a poverii fiscale asupra muncii, fiind convins că beneficiile sunt superioare costurilor. Costurile unei asemenea măsuri sunt pe termen scurt, în vreme ce beneficiile vor fi pe termen lung, chiar şi asupra fondului de pensii, prin simplul fapt că baza de impunere se lărgeşte cu noi contribuabili.
